Category Archive
The following is a list of all entries from the 1 category.
There’s Something About Mary/ Funny People
There’s Something About Mary (1998)
Regia: Fratii Farelly
Cu: Ben Stiller, Cameron Diaz, Matt Dillon
Cand incepe un nou curent in cinematografie? Cand incepe o noua idee, o noua scoala de film? Momentul specific nu poate fi determinat, nu poti spune ca in toamna lui ’91 apare un nou gen de comedie, asa cum se pare ca nu poti spune cand s-a inventat razboiul cu arma de foc. Poti, insa, cel putin in film, sa nominalizezi acel proiect care insumeaza toate caracteristicile unui curent nou. Asta inseamna ca a trecut de anumiti pasi normali, o idee noua inserata intr-un proiect banal, o scena diferita intr-un film de serie, un experiment regizoral sau scriitoricesc fara prea mult succes, dar observat de cativa oameni care conteaza si doresc sa ramana in istoria filmului ca inovatori, o cristalizare a imaginii, a conceptelor, a scenariului, intr-un cuvant o evolutie ajunsa la maturitate.
Comedia, in opinia mea, este cel mai ilustrativ exemplu in acest sens. De-a lungul istoriei cinematografiei au existat nenumarate astfel de ,,scoli” –in cautarea unui termen mai bun – de la Charlie Chaplin, Stan si Bran, Abbott si Costello pana la sitcoms. Curentul pe care ma axez este, insa, ce initiat, printre altii, de fratii Farelly, insumand elemente clasice de comedie precum schadenfreude (amuzamentul creat de displacerea sau durerea altora), umorul de toaleta, comedia romantica, personajele inadaptate, stereotipia intr-o maniera noua si ajunse la maturitate in ,,There’s Something About Mary”. 
Povestea este mai mult un pretext pentru scenele de umor: lui Ted (Ben Stiller), aflat in ultimul an de liceu, ii cade din cer sansa de a merge la bal cu fata viselor fiecarui baiat din liceu, Mary (Cameron Diaz), dar nu ajung la bar pentru ca in baia fetei, Ted isi prinde penisul in fermoar. Relatia lor se termina abrupt cand Mary pleaca in Miami cu familia in timp ce Ted e inca in spital dupa,,incident”. Peste ani, acesta isi da seama ca nu a reusit sa treaca peste Mary, si la sfatul prietenului sau, angajeaza un detectiv particular, Healy (Matt Dillon), care sa o caute in Miami. Problema e ca si Healy se indragosteste de ea, adaugandu-se unui sir impresionant de tipi dezaxati care o urmaresc fara incetare, culminat cu Ted insusi.
Make no mistake, umorul e, daca nu vulgar, atunci cel putin deocheat. Scena antologica in care Cameron Diaz foloseste, fara stie, sperma lui Ben Stiller pe post de fixativ e o dovada suficienta a acestui lucru. Cu toate astea, acesta scena si inca cinci, printre care si cea cu fermoarul, sunt adevarate explozii de ras si provoc pe oricine sa se abtina sa izbucneasca in hohote urmarindu-le. Reusita fiecarei scene in ceea ce isi propune tine atat de scenariu, direct si sincer, structurat coerent si continand cele sase scene de umor precizate, complexe si integrale, cat si de jocul actorilor. Matt Dillon cu mustata si camasi inflorate face probabil cel mai bun joc atoricesc, urmat de Cameron Diaz, care intradevar are pe vino-ncoa ,si Ben Stiller, ca de obicei amuzant pe post de personaj caruia i se intampla toate. La aceste componente se adauga regia, aparent simpla, dar in realitate suficient de complexa, folosind multa lumina, culori intense si o multitudine de cadruri apropiate si distantate editate rapid, incat sa incorporeze intregul potential umoristic al fiecarei scene, si care va deveni standard pentru comediile ulterioare.
In fond, ceea ce face din ,,There’s Something About Mary” punctul de pornire, de maturizare a curentului fratilor Farelly este tocmai umorul, comedia irezistibila, de care aproape ca ti-e jena sa razi, dar nu poti sa te abtii, chiar daca ai facut-o pana atunci la ,,Dumb and Dumber”, ,,Cable Guy” sau ,,Bottle Rocket”.
Funny People (2009)
Regia: Judd Appatow
Cu: Adam Sandler, Seth Rogen, Leslie Mann, Jason Schwartzman <img 
In acelasi mod in care fratii Farelly au initiat un curent de comedie in anii 90, Judd Apatow introduce propria sa viziune asupra filmului de comedie in anii 2000. Multa vreme producator, ia fraiele proiectelor in propriile maini si incearca perspectiva regizorala in deja clasicul ,,The 40-Year Old Virgin”, o comedie din multe puncte de vedere clasica (in acord cu principiile fratilor Farelly, cu care a lucrat in anii ’90), dar distincta prin sentimentul aproape acut de veridicitate dat de personaje. In urmatorul film, ,,Knocked Up”, Appatow se bazeaza mult mai mult pe acest ultim aspect, comedia fiind lasata pe locul doi intr-atat incat te face sa te intrebi de ce filmul e descris ca o comedie. Maturitatea stilului insa, atat din perspectiva regizorala, cat si prin prisma filmelor produse, este atinsa cu al treilea film, ,,Funny People”, in care reuseste sa combine si sa echilibreze cu succes cele doua aspecte care le urmareste ca cineast- drama si puternica ancorare in real si prezent a personajelor cu umorul pe care situatiile in care se afla personajele il starneste.
George Simmons, stand up comediant si actor de comedii de duzina, are la prima vedere, tot ce isi poate dori: bani, faima, femei. In spatele imaginii se afla insa un om care pare sa fi primit tot ceea ce a dorit dar nu i-a trebuit si caruia i se da lovitura finala: are cancer. Din acel moment decide sa se intoarca la origini, anagajand un tanar comediant, Ira (Seth Rogen), pentru a-i scrie material de stand-up comedy si incercand sa reconstruiasca puntile distruse cu familia sa si fosta prietena, iubirea vietii sale (Leslie Mann), pe care a inselat-o.
Motivul pentru care ,,Funny People” este proiectul de maturizare a curentului impus de Appatow este faptul ca reuseste pe ambele planuri, atat cel dramatic, cat si cel comedic.
Drama consta in alienarea lui George Simmons, ironic,un comediant fara prieteni sau macar oameni care sa il placa. Elementele din viata sa care au avut o semnificatie pentru el au disparut in numele carierei si a comediei, pana in momentul in care si acesta a disparut, inecata de prea multe filme proaste dar bine platite. Cu alte cuvinte, s-a vandut in totalitate, motivele disparand odata ce tranformarea intr-o fiinta fara interioritate a devenit completa. Faptul ca are cancer actioneaza ca o alarma. E constient de dinainte ca trebuie sa schimbe ceva, dar monotonia ii da impresia falsa de timp nelimitat pana cand i se da un termen limita, asa ca revine la toate micile lucruri care il faceau sa se simta bine si ii alcatuiau adevarata personalitate, in oglinda cu personajul lui Ira, care este versiunea lui Simmons din acel stadiu al vietii si al carierei in care sacrificiile inca nu l-au afectat ca persoana. Cand in mod miraculos este vindecat de cancer, insa, atinge cel mai greu punct al vietii sale. Confruntat cu viata inspida dusa din lipsa constientiarii unui sfarsit si schimbarile alimentate de teama de un sfarsit prea apropiat, trebuie sa aleaga care este a treia cale, pe care sa o urmeze pentru restul vietii, impacand tot ce a invatat cu tot ceea ce are.
Comedia nu e directa, ca in There’s Something About Mary, dar exista sub forma umorului personajelor, parte a carierelor lor-pretext subtil al introducerii ei. Astfel, devine integrala dramei, fara a o diminua, dar suficient de amuzanta incat sa razi si sa iesi de la film cu concluzia ca e totusi o comedie, doar una cu un mesaj.
Regia lui Apatow se aseamana celei clasice, a fratilor Farelly, cu mentiunea ca e mai emancipata, simtindu-se influentele indie a ultimilor ani. Jocul actoricesc este foarte bun, Adam Sandler facand inca un rol surprinzator, dupa ce a deomnstrat ca poate juca si in comedii idoate si in drame. Seth Rogen devine clar liderul noului Frat Pack ( a se observa continuitatea- fratii Farelly au oferit suportul pentru Frat Pack-ul original, Judd Apatow prin Freeks and Geeks noului val)., iar Leslie Mann e adecvata ca ,,cea care a scapat”, fosta prietena, acum casatorita, a lui Simmons.
Concluzionand, ambele filme reprezinta the coming of age a unor curente care au dat semne de vata incepand cu cativa ani inainte si care reusesc sa atinga scopurile artistice ale creatorilor lor. Daca e sa judecam dupa istorie, atunci era Farelly se apropie de sfarsit, dramo-comedia (de data asta, chiar in lipsa unui termen mai bun) in stil Appatow incepand sa se dezvolte si sa fie adaptata de casele de productie, tineri regizori iesiti de la NYU sau USC si scenaristi in formare in cluburile de comedie., urmand sa asistam la evolutia ei in urmatorii ani.
The Invention of Lying
Regizor: Ricky Gervais, Matthew Robinson
Cast: Ricky Gervais, Jennifer Garner, Rob Lowe
“The Invention of Lying” a fost caracterizat de la bun inceput ca fiind o combinatie intre “Bruce Almighty” şi “Liar Liar” fara stralucirea lui Jim Carrey. Desi sunt partial de accord cu afirmatia mai sus mentionata (în special partea cu Jim Carrey) se poate spune ca filmul şi-a atins scopul din multe puncte de vedere.
În primul rand, scenariul folosit merge pe o idee foarte simpla care poate fi foarte usor folosita în scopuri umoristice: o lume în care toata lumea spune adevarul şi dezechilibrul creat de persoana care o face. Aici apar similaritatile cu “Bruce Almighty” şi “Liar Liar” şi observam clar ca cele trei merg pe un model foarte clar şi foarte putin diferit, insa, nu trebuie ignorat faptul ca sunt în continuare, desi lipsite de o originalitate covarsitoare, comedii reusite.
1. Lumea data
Lumea ca un mecanism precis în care personajele principale se lupta cu standardele impuse şi propria sanatate mentala. Din acest punct de vedere „The invention of lying” exceleaza, intrucat premisa în sine este amuzanta, ridicolul oamenilor mult prea sinceri creand un experiment sociologic amuzant.
2. Lumea creata
Prin anumite fenomene paranormale/ mistice/ magice, personajul dezvolta abilitati care intra în opozitie cu lumea în care se afla. În cazul de fata, Mark Bellinson, spune prima minciuna şi astfel el incepe sa altereze realitatea pentru a avansa în societate (în acest punct asemanarea cu „Bruce Almighty” este covarsitoare).
3. Toata puterea din lume nu iti aduce fericirea
Momentul cheie în care personajul descopera ca numai fiind uman poti sa fii cu adevarat fericit
4. Happy-end-ul perfect hollywoodian
Aici nu prea este loc de explicatii, va lasam pe voi sa descoperiti.
Toate acestea preferabil cu un personaj comic. În cazul de fata Ricky Gervais care joaca acum antiteza sefului din „The Office’ din punctul de vedere a omului ultra-constient de defectele sale.
De precizat faptul ca pe langa scenariul standard mai sus precizat este faptul ca în film este introdusa o alternativa la inceputul religiei care este pe cat de blasfemica atat de amuzanta.
Impresia finala a filmului este aceea ca Ricky Gervais a luat o idee foarte simpla, a folosit un model deja testat şi a creat o comedie usoara, perfecta pentru o duminica plictisitoare.
Monsters vs. Aliens VS Independence Day
Independence Day: Monsters vs. Aliens
Regia: Roland Emmerich Regia:Rob Letterman si Conrad Vernon
Cu: Will SMith, Jeff Goldblum, Vivica A. Fox Cu: Reese Witherspoon, Hugh Laurie, Seth Rogen
Pentru un motiv sau altul (singuratate, reactie subconstienta a instinctului de conservare, nevoia de nou and what not), fiintei umane ii place sa considere ca mai e cineva pe langa el in univers. Un alt fapt este ca americanii, implicati, in ultimul secol, in aproape toate razboaiele purtate pe glob, au nevoie constanta de reasigurare ca nu lupta degeaba, ci pentru lume, valorile americane si siguranta propriului camin. Daca aceste motive intens dezbatute nu fac obiectul acestei recenzii, cert este ca din cand in cand, Hollywood mai scoate cate un film grandios din toate punctele de vedere – buget, cast, tehnica, meditizare, care sa vina in ajutorul sentimentului national american.
Cele doua idei combinate dau nastere la ,,Independence Day”, discutabil unul din cele mai proaste filme din istorie. Realizat din impulsul lui Roland Emmerich de a revitaliza genul SF (care nu fusese reprezentat in mod notabil de la ,,Alien”, ,,Star Wars” si ,,2001: A Space Odissey”) si pentru a reconfirma spiritul combativ american dupa trei razboaie semi-pierdute, pelicula incearca sa descrie un atac extraterestru asupra Pamantului si rezistenta pamantenilor impotriva oaspetilor.
Filmul foloseste fiecare cliseu posibil: pilotul curajos care viseaza la stele- la propriu, vrea sa fie pilot NASA si are sansa de a iesi spontan in spatiu (Will Smith), logodnica sa (Vivica A.Fox), dansatoare exotica dar mama devotata, care reuseste sa se salveze pe sine, copilul, cainele si Prima Doamna, presedintele erou, fost pilot de aviatie (Bill Pullman), omul de stiinta parasit de nevasta din cauza convingerilor sale ecologice (Jeff Goldblum), fostul pilot afectat de Vietnam care a dat in alcoolism dar salveaza ziua (Randy Quaid). Si acestea sunt numai personajele, pe langa mai avem extraterestrii cu cap mare si multe picioare, nava mama care aduce a Death Star, navele pozitionate deasupra oraselor cu forma de farfurii zburatoare, navele de lupta care ataca avioanele americane, Area 51 care evident ca are deja o nava extraterestra etc.
Daca ar fi sa critic cat de siropoasa, ilogica, nestiintifica si patetica e actiunea as descrie tot filmul, si nu doresc sa fac asta pentru ca, fiind de parere ca filmele proaste trebuie urmarite ca un testimoniu al limitelor mintii umane (a.k.a. cat de departe merge prostia pana cand ajunge sa doara), va recomand sa il urmariti, dar ca sa va faceti o idee, dupa ce Will Smith, singurul pilot ramas in viata, e urmarit de o nava extraterestra si reuseste sa o doboare, face o criza de nervi, fuge catre nava si ii da un pumn extraterestrului care incearca sa iasa din nava, folosind nu una ci doua punch-lines: ,,Welcome to Earth” si ,,That’s what I call a close encounter”.
Toate cliseele adunate in ,,Independence Day” si in alte filme cu extraterestri sunt folosite, in 2009, de catre studioul Dreamworks in cel mai nou film de animatie al lor, ,,Monsters vs Aliens”. Chiar daca Dreamworks nu se ridica la nivelul animatiilor Pixar, inteligente atat din punct de vedere al scenariului si realizarii, cat si al ideilor si sentimentelor transmise, filmele fostei companii a lui Spielberg reusesc sa caricaturizeze subtil cultura contemporana intr-un mod care este aproape intotdeauna surprinzator si amuzant. Daca doriti, considerand ca Pixar e Pablo Picasso, atunci Dreamworks e Andy Warhol.
,,Monsters and Aliens” merge pe aceeasi formula, caricaturizand subtil ID: lumea e din nou atacata de extraterestri veniti cu farfurii zburatoare sa cucereasca pamantul din lipsa unei planete proprii, pamantenii rezistand eroic, insa cu fler, dovedindu-se un film de zece ori mai bun ca obiectul caricaturii
Referintele sunt interminabile si nu numai la ,,Independence Day”: daca presedintele american in ID tine cel mai patriotic discurs de la Lincoln incoace (spunand ca 4 iulie va fi de acum incolo cunoscuta ca ziua in care Pamantul a renascut) si apoi sare intr-un avion sa tabaceasca niste fund de extraterestru, in MvsA, presedintele urca pe un podium sa comunice cu extraterestri interpretand melodia Axel F de pe coloana sonora a ,,Beverly Hills Cop”. Pe rachetele trimise catre nave scrie ,,E.T. Go Home”, fraza folosita de Will Smith, iar the Missing Link intreaba daca s-a incalzit pamantul in ultimii 50 de ani in care a fost inchis, fiindca asta chiar ar fi un adevar convenabil (cu referinta la documentarul lui Al Gore).
Interpretarea vocala a actorilor (Hugh Laurie, Will Arnett, Seth Rogen si Kiefer Sutherland si Reese Witherspoon) si regia in in cel mai pur stil 3D adauga farmecului filmului si compenseaza minusurile filmului, cum ar fi o lipsa a dezvoltarii personajelor, vazuta de majoritatea criticilor ca principalul motiv pentru care filmul esueaza sa atinga adancimi. Totusi, si acestor critici li se poate raspunde ca Susan e o dovada de feminism, ajungand de la tanara mireasa supusa la super erou in stilul anilor ’50 fara sa para o sufrageta agresiva.
Umberto Eco explica intr-o carte de semiotica faptul ca ,,atunci cand toate arhetipurile navalesc fara rusine, atingem adancimi homerice. Doua clisee ne fac sa radem, o suta de clisee ne emotioneaza, pentru ca simtim inconstient ca aceste clisee converseaza intre ele si celebreaza o reuniune”. Cel mai probabil ca astfel se explica si succesul ,,Independence Day”, si indirect al ,,Monster vs Aliens”, desi evident pe planuri diferite, teorie argumentata si de reactiile la film care se regasesc pe Rotten Tomatoes, criticii recunoscand partile slabe ale acestuia, dar neputand sa se abtina sa il aprecieze datorita sentimentului incurajator de reconfirmare a sigurantei pe care il transmite.
In fond cum sa nu fii incurajat cand vezi cum americanii coalizeaza intreaga lume pentru a lupta si castiga in fata unei civilizatii destul de avansate sa calatoreasca mii de ani lumina pana pe Pamant, fie in mod serios, fie caricaturizand versiunea serioasa.
G-Force (2009)
Regia: Hoyt Yeatman
Cu: Bill Nightly, Tracy Morgan, Penelope Cruz, Sam Rockwell
Plot: Un departament experimental din cadrul FBI-ului, care a dezvoltat tehnologia de a comunica cu animale si de a-i utiliza ca si agenti secreti, doreste misiunea de afirmare a rezultatelor lor. Agentii secreti, rozatoarele antrenate profesionist sunt pusi in fata planului diabolic al lui Leonard Saber (Bill Nightly), de dominatie mondiala.
Din lipsa altei optiuni mai bune la cinema, am hotarat sa vad un film 3D si anume, G-Force, o productie Disney. Filmul demonstreaza clar ca in momentul de fata sunt doua forte creatoare de animatie la Hollywood, respectiv Disney Pixar si Dreamworks, si ca Disney singur nu mai poate crea animatii care intereseaza un public peste 10 ani (7 pentru cei emancipati).
Actiunea este atat de proasta incat te roade (no pun intended). Daca am inlocui cei trei porcusori de guineea, ar rezulta un film in stilul SWAT, cu o intriga care cuprinde cucerirea lumii, agenti renegati, copie a cam oricarui personaj jucat de Bruce Willis si un happy end universal.
Actorii, Tracy Morgan din 30 Rock, Penelope Cruz, recent premiata cu Oscar si veteranul englez Bill Nightly se regasesc in roluri, respectiv voci, care nu le fac dreptate talentului lor. Regia este mediocra, tipica filmelor de actiune, cu cadre dinamice, explozii, montaj rapid si mult prea mult Black Eyed Peas pe coloana sonora.
Disney ar trebui sa vada esecul, atat din punctul de vedere al criticii de specialitate, cat si al box-office-ului, ca fiind un semnal ca publicul, oricat de tanar ar fi el, nu este atat de naiv, si ca cineva duce copii aceia la film care are mai multa minte decat sa aleaga un Mission Impossible cu porcusori de guineea.
Devine evident ca, in materie de desene animate inteligente, elementul salvator a fost momentul de inspiratie a unui sef Disney sa cumpere Pixar, o mina de aur si de Oscaruri, deoarece ultimele productii Disney pentru marele ecran, gen Hannah Montana sau mai ales Jonah Brothers 3D Concert Experience (care e in imdb.com top 100 cele mai proaste filme ever), s-au dovedit a fi fara succes.
Recomandam Disney sa promoveze Toy Story 3, Cars 2 si Newt si sa nu mai iroseasca resurse pe initiativele proprii.
Year One
Regie: Harol Ramis
Cast: Jack Black, Michale Cera, Christopher Mintz-Plasse, Vinnie Jones, Oliver Platt
Plot: Doi inadaptati social sunt izgoniti din tribul lor si pornesc intr-o calatorie in care reconstruiesc evenimentele biblice.
„Year One” este genul de film care merge pe un model bine definit. Cast impresionant, poveste interesanta, trailer promitator siii…. film dezamagitor de slab. Din acest punct de vedere putem spune clar ca filmul este unu dinte cele mai bune, intrand in competite cu „The One”, „He’s Just not That Into You” si alte filme de duzina.
1.Cast impresionant
Atractia principala a filmului a fost de la bun inceput reuniunea partiala acelor doi dintre eroii din „Superbad”, probabil cea mai buna teen-comedy a anilor 2000. In „Year One”, Michale Cera si Christopher Mintz-Plasse fac practic acealsi rol ca si in filmul mai sus mentionat insa le lipseste atmosfera in care replicile lor de adolescenti ratati sa aiba efect. De ce? Aici intervine incompatibilitatea evidenta dintre ei si Jack Black, un actor clar supra-estimat care de la „School of Rock” incoace nu a invatat ca simplul fapt ca urli nu inseamna neaprat ca esti si amuzant. De aici, totul merge in jos deoarece coeziunea nu exista si publicul primeste doua tipuri diferite de umor si apare confuzia de tip: „Asta-i buna, asta nu”.
2. Poveste interesanta
„Year One” is propune sa prezinte cum doi razvratiti, Zed (Jack Black) si Oh (Michael Cera), ajung sa fie parte la anumite evenimente cheie din Biblie (fructul oprit, Sodoma si Gomora, Abraham si fiul sau, etc). Nici o problema din punct de vedere spiritual obiectiv insa, apare o problema: sfarsitul. Acest road-trip ridiculizeaza tot ceea ce inseamna Biserica si incheie printr-un mesaj demn de existentialismul francez: Poti sa fii propriul tau zeu. In acest punct povestea se desprinde de ignoranta unei comedii usoare si pare a incerca sa ofere un mesaj, numai ca in loc de iubirea cucereste totul, ca si in majoritatea filmelor de acest gen, „Year One” ne arata intai ca Biblia este o istorie a slabiciunilor umane si apoi ne spune sa renuntam la religie. Indraznet insa de prost gust venind de la un tip care cu 20 de minute in urma, in film, urina in propriul nas.
3.Trailer promitator
Din punctul de vedere a ceea ce i sa oferit publicului inainte de lansare,”Year One” se incadreaza intr-o categorie destul de trista: tot ceea ce vedem in trailer nu intrece cu mult climaxul filmului. Mai exact, glumele prezentate in cele 2 minute pe site-ul oficial sunt singurele acceptabile insa, pana si acestea isi pierd din farmec in momentul in care sunt spuse in contextul unui film plictisitor.
4. Film dezamagitor de slab
Sintetizand am putea spune ca „Year One” este o comedie neamuzanta, cu actori care nu reusesc sa atraga publicul, un scenariu care merge spre culmi care nu pot fi atinse de un film despre oameni imbracati in blana si un Judd Apathow care a dat primul sau rateu.
The Taking of Pelham 123
Regie: Tony Scott
Cu: Denzel Washington, John Travolta, John Turturro, James Gandolfini
Plot Outline: Ryder (John Travolta) sechestreaza metroul new yorkez Pelham 123, tinand pasagerii ca ostatici, cerand 10 milioane de dolari si refuzand sa negocieze cu altcineva decat agentul de trafic metropolitan Garber (Denzel Washington).
Filmul este remake-ul filmului din 1974 ,,The Taking of Pelham One Two Three”, amplasat in lumea afectata de criza economica, cu un efect mult sub asteptari, previzibil si destul de plictisitor.
Tony Scott nu a regizat niciodata ,,filme grele” ca fratele sau Ridley si nici videoclipuri artistice ca si nepotul Jake. Aria sa de expertiza a fost intotdeauna filmele cu explozii, urmariri, santaj, ostatici, intriga la nivel inalt si un cast all-star si nu a prea fortat propriile limite (decat poate, cand un tanar scenarist pe nume Quentin Tarantino i-a dat scenariul de la True Romance).
Insa daca formula adrenalina+fir epic intrigant+montaj rapid+soundtrack rapid functiona in anii 80 si 90 cand visul publicului tinta era un Ferrari si Cindy Crawford, acum e la fel de demodata si plictisitoare ca si modelul F40 al scuderiei cand nu poti sa il treci ca fiind retro si iconoclastic. Ca sa va faceti o idee, filmul incepe cu un montaj cu imagini din New York pe ,,99 Problems” a lui Jay Z, introducand pe parcurs imagini cu patru indivizi inarmati, printre care si Ryder, urcandu-se amenintator in metrou. Ulterior, cand se ajunge la partea cu livrarea banilor, primarul intreaba unul din subalterni de ce nu au putut livra 10 milioane de dolari cu un elicopter. Raspunsul devine clar cand convoiul, care evident se deplaseaza pe muzica antrenanta, e implicat intr-un ambuteiaj, masina care transporta banii fiind impinsa atat de brutal incat sare peste doua strazi si un pod. Cand ramai fara argumente pentru o ciocnire intr-un film de actiune american, inseamna ca trebuie sa revizuiesti scenariul.
Insa nu numai scenariul lasa de dorit. Desi atat John Travolta cat mai ales Denzel Washington nu mai au nevoie de confirmarea talentului, rolurile nu le permit sa il demonstreze. Lui Ryder ii lipseste subtilitatea unui criminal care sa fi instrumetat o lovitura de acest gen, parand doar isteric si vulgar. Pe de alta parte, lui Garber ii lipseste o anume adancime prefigurata de situatia in care se afla si care in mod normal ar fi putut fi exploatata de scenariu mai mult. Acesta este anchetat ca ar fi luat mita, lucru care insa nu este confirmat, dar are sansa de a-si ,,spala pacatele” prin prinderea lui Ryder, astfel ca moralitatea si motivele personajului sunt puse la indoiala pe parcursul filmului. Punctul culminant esuaza datorita lipsei de adancime a personajelor, desi ideea este una imaginativa. Mentiunea speciala o merita John Turturro, care transforma, prin talentul sau actoricesc, un personaj cliseic, cel al negociatorului , intr-unul interesant in limita posibilitatilor.
In concluzie, mult zgomot, CGI, Jay Z si Google Maps nu constituie elemente suficiente pentru un film de actiune, iar dupa filme precum ,,The Dark Knight”, plot-ul nu trebuie sa isi bata joc de inteligenta sau cele doua ore al spectatorului.
Sin City
R: Robert Rodriguez
Cast: MIckey Rourke, Bruce Willis Clive Owen, Benicio Del Toro, Rosario Dawson, Jessica Alba
Plot: Trei povesti despre viata murdara a orasului Basin City
Acum 8 ani s-a deschis neoficial un nou capitol in istoria cinematografiei. In acel moment, producatorii de la Hollywood si-au dat seama ca au nevoie de scenarii comerciale care sa aduca succes de box-office. Si ce sursa mai buna decat benzile desenate care s-au dovedit de-a lungul timpului o mina de aur? Multitudinea acestora le-a grupat intr-un gen aparte, comic-book-films. Ca orice gen, acesta avea nevoie de o revolutie de imagine, de o idee de emancipare care sa schimbe tiparul filmelor de la comercial la cult. Aceasta revolutie este facuta de „Sin City”.
Luand un scenariu si asa apreciat de consumatori, Robert Rodriguez, regizorul seriei „Desperado”, a adus un elogiu cinematografiei si clasicelor comic-books. Datorita faptului ca Frank Miller, creatorul benzilor desenate, nu a vrut sa-si vanda drepturile de ecranizare(a acceptat numai dupa ce Rodriguez i-a oferit postul de co-regizor), nefiind multumit de ce se pana atunci de creatiile de acest gen, filmul a ramas fidel acestora. De aici, toata pelicula pare a fi o proiectie de diapozitive de carti, in salile de cinema, acesta fiind principalul ei farmecul.
Robert Rodriguez s-a facut remarcat ca un regizor important in tehnica CGI folosita in seria „Spy Kids”. Acesta a eliminat decorurile si a folosit aceasta tehnica pentru a colora filmul in alb-negru(singurele pete de culoare fiind sangele, rujul si alte elemente simbolice si, nu in ultimul rand, the Yellow Bastard), si a da filmului acel „je ne sais pas quoi” transpunandu-se in lumea Basin City. De aici, cadrele taioase ofera filmului dinamismul necesar pentru a plasa publicul in lumea murdara a orasului.Exista pe parcursul filmului anumite marci stilistice in genul Quentin Tarantino care, insa, nu denota neoriginalitate. Mai mult, insusi Quentin regizeaza doua minute din film(secventa sublima in care Clive Owen isi imagineaza cu Benicio Del Toro care e mort, in masina).
Filmul este structurat in trei episoade: „The Hard Goodbye”, „The Yellow Bastard” si „The Big Fat Kill”. Fiecare prezinta o poveste despre onoare intr-un oras care pare sa-si fi pierdut orice urma de moralitate. Un alt fapt remarcabil este un all-star adunat de Rodriguez (Clive Owen, Mickey Rourke, Bencio Del Toro, Elijah Wood, Michel Madsen) care, combinat cu o serie de noi-veniti (Rosario Dawson, Devon Aoki) creeaza un cast aproape impecabil, oferind cadrul necesar unei experiente cinematice complete.
Scenariul „Sin City” pare subiect de tabloid, cu intamplari desprinse parca din stirile de la ora 5 intr-o zi proasta. Totusi, existenta a trei povesti si nu una salveaza publicul de un film mult prea epuizant si monoton. Scenariul este tipic filmelor cu raufacatori, dar, este scuzat de faptul ca este o adaptare fidela a benzilor desenate iar accentul e pus pe stilizarea povestii. Astfel, violenta excesiva este transformata intr-o forma a frumosului, nu atat subtila cat eleganta.
Repetitia este, totusi, o problema a filmului. Pe toata durata lui, personajele sunt aproximativ asemanatoare iar lupta pentru razbunare dusa in fiecare din cele trei parti isi pierde din farmec, pana la final, nemai reprezentand un scop suprem, ci o incapatanare a personajelor, ce devine plictisitoare pentru public.
La urma urmei, „Sin City” este ceva la care Hollywood parea sa fi renuntat: o poveste indrazneata, povestita fara compromisuri, despre o metropola parca desprinsa din infern.
Fight Club/Se7en
Regia: David Fincher
Cu: Brad Pitt, Morgan Freeman, Kevin Spacey, Gwyneth Paltrow (,,Se7en)
Brad Pitt, Edward Norton, Helena Bonham Parker, Jared Leto (,,Fight Club)
Anii 90 pot fi considerati perioada de glorie a post-modernismului in care alienarea umana este una din temele predilecte ale cinematografiei si literaturii. Din acest punct de vedere, David Fincher ofera doua modele pentru criza omului din societatea tot mai cangrenata a sfarsitului de secol XX. Cele doua filme sunt printre primele care au primit titulatura de „cult-film” si au ajuns sa fie, ulterior, extrem de populare datorita acestui statut.
Intre „Fight Club” si „Se7en” se poate observa o continuitate daca privim ce teme abordeaza avand ca rezultat final tocmai acea moarte spirituala a omului. In „Se7en”, primul dintre cele doua, se prezinta o rupere de religie, desacralizarea ei si demistificarea mesajului biblic, folosindu-l ca unealta a exprimarii frustrarii si dementei. Odata rupt de elementul spiritual cel mai important al trecutului, „Fight Club” distruge zeul capitalist al societatii moderne. Cu idei puternic anarhiste, adaptarea cartii lui Chuck Palahniuk, propune un model de viata independent de ceea ce societatea considera a fi „adecvat”.
In ,,Se7en”, personajul lui John Doe (Kein Spacey intr-un rol magistral, care face expresia ,,de profunzime” sa nu fie cliseica), isi asuma rolul de mesager divin intr-o lume care pare sa il fi uitat pe Dumnezeu, actionand prin singura cale care mai poate sa scoata omul din ignoranta monotona a vietii sale: cea a actului suprem de cruzime-crima, care insa, cinic, nu mai este suficienta decat in absolutul cruzimii sale. Alege sa ,,ilustreze” cele sapte pacate capitale, ignorate din Evul Mediu prin tintirea unor persoane stereotipice pentru vanitate, patima, lene, invidie, avaritie, lacomie si furie. Intreaga sa viata este dedicata acestui scop, dandu-i personajului un caracter profeic: nu are amprente, nu are identitate juridica, cont bancar, nici un element care sa il lege de societate, intr-un moment in care chiar si preferinta pentru culori pare sa se afle intr-o baza de data. Planuieste meticulos fiecare crima, cu rabdarea si inteligenta care il plaseaza deasupra oricarui criminal in serie, mai ales ca nu cauta indeplinirea unei pasiuni sau fetis personal, ci indeplinirea unui scop suprem care sa vindece societatea.
In ,,Fight Club”, naratorul (Edward Norton-neindividualizat prin nume ca si John Doe) incearca sa isi regaseasca propria personalitate din mijlocul casei sale mobilate cu IKEA si a rutinei slujbei sale de evaluator. Daca John Doe alege crima, naratorul alege, inconstient, violenta. Isi deconstruieste propria viata dupa ce pierde apartamentul si ulterior slujba, renuntand la dorinta de ,,a tine pasul cu vecinul” (considerata sursa ,,inrobirii” capitaliste) si creand un alter ego a carui actiuni sa oglindeasca dorintele din subconstient. In mod literal, are nevoie de o palma care sa il trezeasca la realitate. Din momentul in care devine Tyler Durden, se dezice de societatea la care se raporta inainte si intra complet in antisocietatea creata. Cand ,,Fight Club” isi atinge scopul, naratorul, devenit una cu Durden, din nou se rupe, concretizand o renastere a spiritului uman, acum lipsit de orice constrangere, dar intr-un punct zero dezolant.
Ambele filme prezinta o utopie a desprinderii. Sfarsitul celor doua putem spune ca este un happy end: planul a functionat. In acest puct observam caracterul moralizator al lui ,,Se7en” si ,,Fight Club”, fiecare prezentand o solutie la criza postmodernismului, criza identitatii.
Atat ,,Fight Club”, cat si ,,Se7en” ilustreaza optiunile de redescoperire a propriului eu ,,disponibile” in interiorul societatii. In ,,Fight Club”, naratorul incearca sa isi vindece insomnia prin asimilarea suferintei celor din jur in cadrul diferitelor grupuri de suport la care participa. In ,,Se7en”, personajele lui Brad Pitt si Morgan Freeman reprezinta doua tipologii umane care isi pastreaza identitatea prin dragoste, respectiv cunoastere, cultura. Fincher introduce, astfel, subtil ideea care se va dezvolta ulterior in literatura si cinematografie, ca nu trebuie sa recurgi la extreme si sa te dezici complet de societate pentru a stii cine esti.
Cu elemente tehnice comune, cum ar fi interpretarea lui Brad Pitt (confirmand faptul ca ,,12Monkeys” nu a fost o intamplare) si regia magistrala a lui David Fincher, ,,Fight Club” si ,,Se7en” intra in istoria cinematografiei ca doua filme complete care abandoneaza tiparul normalitatii pentru a crea capodopere.
Seria Ocean’s
Regia: Steven Sodenbergh
Cu: George Clooney, Brad Pitt, Matt Damon, Julia Roberts, Andy Garcia, Don Cheadle, Casey Affleck, Catherine Zeta Jones, Al Pacino
Am hotarat sa scriem despre intreaga serie Ocean’s din doua motive: primul, fiindca sunt trei filme foarte cool si nici unul nu merita sa fie neglijat, si al doilea, fiindca nici unul nu e foarte actual.
Ocean’s Eleven
Plot: Primul film din serie, remake al filmului cu the Rat Pack, prezinta jaful cazinoului Bellagio din Las Vegas de catre cei unsprezece escroci ai lui Danny Ocean, hot cu vechime si renume.
In mod normal, nu ne dam in vant dupa filme cu all-star cast, si nici publicul general nu e prea entuziasmant, in principal fiindca nu exista coeziune intre actori si acest lucru transpare si pe ecran. Ocean’s Eleven este contra-exemplul ideal, Sodenbergh adunand mai mult de o duzina de actori renumiti, care creaza o echipa indeajuns de inchegata incat sa reuseasca cu succes jefuirea cazinourile din Las Vegas, si la propriu si la figurat. Apropo de Sodenbergh, trilogia reprezinta un alt experiment reusit din cariera sa, dupa ce si-a incercat mana la filme indie (Sex, Lies and Videotapes), filme politice (Traffic) si drame sociale (Erin Broncovich). Regizorul reuseste o imagine impecabila si o redare a Vegas-ului care ocoleste kitsch-ul si depravarea orasului. Dimpotriva, Vegas-ul lui Sodenbergh e o lume capitalista, dar care duce cu gandul la filmele clasice cu gangsteri, gen Casino…
Pe langa cast, care joaca extrem de bine fara exceptie, (prea bine ca sa mai adaugam ceva), scenariul este fantastic fiindca ia o idee de jaf extrem de ingenioasa, prezinta piesele puzzle—ului pe parcursul filmului si ne da un climax care surprinde publicul. De altfel, filmul este previzibil prin structura dar nu prin continut, ceea ce il face interesant.
Ocean’s Twelve
Plot: Odata ce Terry Benedict cauta razbunare pentru jefuirea cazinourilor sale, gasca lui Danny Ocean trebuie sa stranga cele 160 de milioane de dolari pe care acesta le solicita si isi muta operatiunile in Europa, unde vor intalni piedici si din partea concurentei- un baron eegocentrist bogat, plictisit si extrem de talentat si din partea Europolului, reprezentat de Isobel Lahiri (Catherine Zeta Jones), o politista cu tata hot care a invatat-o toate trucurile meseriei. Obiectul vizat: oul Faberge, expus in Roma.
Doua lucruri trebuie sa mentionam despre Ocean’s Twelve. Primul este ca, in general, sequel-urile nu reusesc fiindca povestea se continua fara sens si se pierde acea idee puternic construita in primul film. Al doilea este ca, daca era o zona care trebuia exploatata din punctul de vedere a unui heist movie, aceasta era Europa.
Ocean’s Twelve reuseste ambele puncte fiindca, in primul rand, nu dilateaza povestea, ci creaza un context nou pentru cei unsprezece, care cauta sa recupereze banii ceruti inapoi de Benedict si abordeaza nu atat jaful, cat lumea hotilor. In al doilea rand, exploatarea imaginii Europei, in toate orasele cheie pentru orice jaf: Amsterdam, Paris si Roma, creeaza un nou pas, necesar pentru trilogie. Chiar daca, comparativ, Ocean’s Twelve poate fi considerat mai slab decat celelalte doua, are cateva elemente care il fac demn de serie. In primul rand, salutam intoarcerea scenei cu sistemul de protectie prin laser, scena de cult-classic, si datorita muzicii si sta la concurenta cu scena cu laser a lui Catherine Zeta Jones din ,,Entrapment”. Scena cu Julia Roberts pe post de Julia Roberts este un alt element comic, iar faptul ca utilizeaza limbajul hotilor si il prezinta pe tata lor, LeMarc, completeaza universul perfect.
Daca ar fi sa gasim un defect filmului, ar fi ca plotul nu pare la fel de puternic construit ca si in celelalte filme, dar elementele prezentate recupereaza cu succes orice minus.
Un element de trivia interesant este ca personajul lui the Belgian apare si in The Brotehrs Bloom, realizand un tribut de la heist movie la con movie.
Ocean’s Thirteen
Plot: Dupa ce Reuben este inlaturat de William Bank (Al Pacino), si face un atac cerebral, Danny si echipa sa decid sa se razbune pe Bank si sa il ruineze pe el si noul sau cazino.
Al treilea film din trilogie intampina intoarcerea gastii lui Ocean in Las Vegas, patria mama a escrocilor, si prezinta dn nou lumea cazinourilor, de data aceasta din perspectiva luxului si al oamenilor bogati care creaza o rutina din a isi pierde banii in Sin City. Plotul e din nou extrem de bine construit, Danny, Rusty, Linus si ceilalti luand la rand fiecare din elementele dintr-un cazino care pot sa fie masluite, jefuite, pradate etc. Sodenbergh isi arata din nou maestria regizorala: imaginea clasica, prin filtru galben, split screen cu seara in care cei unsprezece ,,lovesc” cazinoul, abordarea Vegas-ului aeriana si interioara, ziua si noaptea. Ceea ce face un adevarat heist movie din film, este ca nu devine personal, evita dramele membrilor echipei, dar arata coeziunea dintre ei, uniti pentru a-l razbuna pe Reuben, finantatorul lor. Un alt punct interesant este ca orice problema are o solutie ingenioasa, de la platitul muncitorilor din fabrica mexicana care produce ziarele la faptul ca Danny si ai lui par sa cunoasca intreg Vegas-ul si persoanele care ii pot ajuta in vreun fel.
Seria Ocean’s este o trilogie foarte reusita, care prezinta o echipa ideala de escroci, care se remarca atat prin istetimea jafurilor cat si prin atitudinea impecabila care nu o pierd in nici un moment: in primul urmaresc banii, in al doilea faima si respectul de hot, iar in al treilea razbunarea.
LUMEA FILMULUI 