LUMEA FILMULUI


Clash of the Titans

Regia: Louis Leterrier
Cu: Sam Worthington, Liam Neeson, Ralph Fiennes, Gemma Arterton, Alexa Davalos

Plot Outline: Filmul se ghideaza dupa mitul antic al lui Perseu. Acesta se gaseste aruncat de soarta intr-un conflict intre oameni si zei. Cuprins de dorinta de a razbuna moartea colaterala a parintilor sai vitregi, demizeul ia asupra sa povara de a proteja orasul Argos de la distrugere – acesta fiind tinta Kraken-ului, un monstru marin eliberat de Hades cu scopul de a-i pedepsi pe oameni pentru indoiala lor fata de zei.

Filmul de fata vrea sa creeze o noua perspectiva asupra mitului lui Perseu – daca prin „noua perspectiva” se intelege „remodelare”. Din pacate, remake-ul clasicului fantasy din 1981 este cel mult mediocru, desi asteptarile au fost mari, parte din cauza numeroaselor creaturi mitologice redate in CGI frumos (la prima vedere) si a scenelor de lupta atat de specifice unui astfel de film. Desi nu se poate critica faptul ca mitul lui Perseu nu este urmarit indeaproape (deoarece exista multe interpretari), trebuie observata nonsalanta cu care Louis Leterrier amesteca diferite elemente din varii mitologii si le arunca pe ecran. Acest lucru nu inseamna neaparat o greseala pentru iubitorii de actiune si eye-candy, dar poate crea confuzie pentru majoritatea.

Astfel, ajungem la miezul acestui film: scenele de actiune si creaturile redate pe calculator. Lupta in acest film este aproape constanta, dar este redata intr-un stil oarecum stangaci. Desi exista cateva scene care par a fi mai interesante, ele totusi nu aduc nimic nou unui gen cel putin epuizat. CGI-ul nu este ceva de lepadat, dar avand in vedere ca la un astfel de film redarea pe calculator a anumitor scene si/sau personaje este esentiala, nici macar acesta nu se ridica peste un anume standard cu care ne-am obisnuit cu totii. Cine a mai vazut filme de acest gen va observa acest lucru.

Personajele pe care le intalneste Perseu in calatoria sa sunt, in mare majoritate, culese din mitul original sau din alte parti ale mitologiei Greciei antice. Din pacate, precum este de anticipat la un astfel de film, acestea sunt slab conturate si nu reusesc sa iasa din acea „caracteristica definitorie”. Unele nici macar nu au asa ceva, doar niste linii insipide de dialog. Protagonistul nu este nici el o exceptie de la aceasta regula – tot ce face e sa arunce ici si colo niste replici obosite si luate din dictionar si sa se bata cu varii creaturi mitologice.

In concluzie, Clash of the Titans s-ar putea sa va placa indeajuns incat sa nu spuneti ca ati pierdut cele 106 minute pe nimic. Personaje care se impiedica in replici cliche si lupte putin confuze se amesteca cu imaginea regizorului (la fel de confuza) despre mitologia antica spre a crea un ghiveci sec. Insa nu disperati, exista o alternativa (mai buna, dar nu remarcabila): Percy Jackson and the Olympians – The Lightning Thief. Aceasta este tot o inspiratie dupa mitul lui Perseu, dar care ia o ruta mult mai independenta decat originalul sau filmul de fata.


Requiem for a Dream

Regia: Darren Aronofski

Cu: Jared Leto, Jennifer Connolly, Ellen Barkin

Plot outline: Filmul urmareste in paralel 2 povesti: Harry, Marion si Tyrone sunt trei tineri in cautarea drogurilor si/sau propriei identitati care, desi avand studii superioare, incearca sa se elibereze de societate si dezvolta propria afacere de distributie de heroina; a doua poveste o implica pe mama lui Harry, care incearca sa isi regaseasca un motiv de a trai si il gaseste sub forma unei invitatii de a participa la un quiz show, ceea ce o motiveaza sa slabeasca folosind amfetamine prescrise de doctor. Povestile se intersecteaza intr-un punct comun: toate destinele prezentate de film sunt distruse de substantele abuzate de personaje.

,,Requiem for a Dream” va ramane pentru mult timp in memoria colectiva a unei generatii care abia atunci se obisnuise cu ideea ca exista un nou proverb: „Spune-mi la ce filme te uiti ca sa iti spun cine esti”.
Intr-un fel, este greu de explicat de ce ,,Requiem for a Dream” a ajuns pe lista preferata de filme a oricarui hipster/wannabe hipster din lume. Nu vorbeste despre sex, abuz de droguri, abuz de alcool, violenta cu usurinta sau detasarea cool a restului de filme preferate de acestia, ci din contra, e o lectie de morala demna de orice departament de stat al sanatatii. Si aici apare problema principala a filmului. Nu e produsul in sine ci modul in care ajunge sa relationeze cu publicul. Incepe cu o viziune apologetica asupra viciilor practicate de protagonisti, care are rolul de a introduce spectatorul in lumea interioara a personajelor insa incheie, printr-o combinatie puternica si impresionanta de montaj si coloana sonora, cu o lectie dura, puternic morala asupra societatii, criticand si omul, dar si mediul. Este insa atat de usor sa empatizezi cu finalul grandios incat uiti ca la inceput vroiai ca totul sa fie bine si ajungi sa critici decadenta personajelor. Ceea ce ne aduce inapoi la de ce filmul, initial un sleeper hit, apoi un film cult, este placut de publicul sau tinta. Daca orice hipster care oricum experimenteaza cu orice prinde simte ca acest film ii vorbeste, de ce nu il deranjeaza mesajul final? Regizorul manipuleaza prin film doua principii pe care le cunoaste si care stau la baza relatiei dintre film si spectator: da-i un motiv spectatorului de a empatiza cu personajele si cauta ca acel motiv sa relationeze intr-un mod foarte intim cu spectatorul. Relevant pentru acest aspect este scena in care Hary si Marion intra prin efractie pe acoperisul unui bloc. Este o scena tranzitorie in care personajele sunt intai prezentate ca accesibile publicului tanar paa in punctul in care maresc miza si incep sa treaca la droguri de risc inalt. Tranzitia naturala face ca protagonistii sa nu isi piarda sustinerea si se creeaza ca un ideal juvenil al vietii traite la maxim.

Urmatoarea etapa este cea a decaderii persoajelor. Aronofsky foloseste artificii foarte inteligente in continuare. Personajele intra intr-un proces de decadere fizica evidenta, iar Jared Leto se ajunge la un narcoman cu o scena de injectare intr-o rana uriasa care este atat de grafica incat trecerea de la inger la demon se face in timp real. Climaxul filmului, orchestrat pe muzica lui Clint Mansell, cu care regizorul a mai lucrat la filmul cult „Pi”, este o selectie de cadre grafice, menite sa socheze si sa dea lovitura de gratie a filmului. Povestea ajunge la sfarsit, morala e clara si tinerii din audienta brusc se decid ca „drugs are bad”.
„Requiem for a dream” este un film bun, segmentul lui Ellen Burstyn este foarte bine facut si ar fi un scurt-metraj ultra-premiat , desi are referinte clare la „Donnie Darko”, insa calitatea filmului se pierde in acea discrepanta uriasa intre cum regizorul vrea sa fie perceput si cat de bun este intradevar.

In final, Requiem for a Dream este exemplul tipic si foarte rar de film care se caracterizeaza prin fanii sai, dincolo de orice calitate sau defect pe care le poate avea, motiv pentru care nici nu am tratat filmul in sine foarte serios. Indiferent daca acest lucru este total gresit in evaluarea oricarei forme de arta sau daca formeaza un tot unitar, cert este ca imi este imposibil sa ma gandesc la el fara imaginea fanului tipic si a explicatiei sale asupra adancimilor si adevarurilor pe care le contine. Daca filmul este un fenomen cultural, nu ar fi normal sa consideram si reactia culturala pe care o starneste?


Lost(2004-2010)

Creator: J.J. Abrams
Cu: Matthew Fox, Terry O’Quinn, Naveen Andrews, Jorge Garcia, Josh Holloway, etc.
Plot Outline: In urma unui accident bizar de avion, protagonistii seriei se afla, rupti de restul lumii, pe o insula cel putin misterioasa. Acestia incearca cu disperare, pentru inceput, sa se intoarca acasa, iar apoi isi vor uni fortele cu bastinasii insulei pentru a invinge un rau ce ameninta intreaga lume.

„Lost” a devenit, cu siguranta, unul dintre cele mai mari fenomene TV de la X-Files incoace. Intr-o lume in care pop culture e a doua limba pentru majoritate, Lost devine fara dubii, un „rege” printre seriale. Abrams creeaza o ambianta relativ placuta, uneori intriganta – care desi are multe defecte si elemente clar imprumutate de la predecesori, reuseste sa te tina legat de televizor sau monitor. Totusi, acel „ceva” care te tine interesat de serial se pierde de prea multe ori in detalii, facandu-te sa uiti ceea ce este esential.

Inca de la primul episod esti supus la mecanismul din spatele seriei de succes. Acesta e ca si hidra din mitologie – apare un mister, urmand ca peste 2-3 episoade sa fie rezolvat, doar ca sa fie inlocuit de altele. In cel mai bun caz, acest mecanism are efectul de a te tine in priza pana ti-ai satisfacut dorinta de a sti care e „faza” cu X sau Y. In cel mai rau caz (si frecvent, din pacate) acesta devine un catalizator pentru hoardele de fani care isi posteaza pe YouTube si/sau fan forums teoriile aberante despre ce se afla in spatele misterului. Aceste feebacks sunt dovada greselii lui J.J. Abrams: incercand sa atraga o cat mai larga varietate de fani, a ajuns sa rezume serialul la un simplu „ce” si „cum”. Se imbina prea multe elemente de drama si mister cu actiune sau uneori comedie (slaba, de altfel) ca sa creeze ceva lucid. S-a marginalizat „mesajul” serialului in favoarea cautarii unui adevar fizic. Astfel, ajungi pe la sezonul 3-4 sa auzi teorii pseudo-stiintifice despre „ce” si „cum”-ul amintit mai sus. Deasemenea, creatorii serialului nu s-au obosit sa omita trucul time travel-ului atat de des folosit in serialele sci-fi de azi.

Personajele, aflate in egala masura sub influenta binelui si a raului, trec prin actiunea serialului ca printr-un mixer. Desi exista intr-adevar unele personaje remarcabile, precum Benjamin Linus (Michael Emerson) – intruchipare a raului deceptiv si egoist –, acestea nu sunt indeajuns pentru a crea un mediu credibil. De prea multe ori acestea se rezuma la o singura trasatura definitorie, Abrams nereusind sa creeze acel balans necesar intre veridicitate si simbolism. Pe parcursul sezoanelor, personajele evolueaza intr-un stil cel putin haotic, dar in acelasi timp (surprinzator), interesant.

In final, daca ai vazut Lost, nu vei fi indiferent fata de el. Este intrigant pe alocuri, avand grija sa te tina lipit pana la sfarsitul celor 6 sezoane, hranindu-te cu mister si actiune pe parcurs. Pentru a-ti face o privire cat mai obiectiva despre serialul acesta, trebuie sa privesti fenomenul, nu doar serialul in sine. Lost inseamna serial plus reactia publicului. E ironic faptul ca acest intreg poate fi privit ca si o imagine a ceea ce inseamna societatea de azi… dar nu voi face acest pas, intrucat e un subiect total diferit.


House MD versus Lie to Me

House MD (2004-prezent)

Creator: David Shore
Cu: Hugh Laurie, Rober Sean Leonard, Omar Epps, Jesse Spencer, Lisa Edelstein

Lie to Me (2009-prezent)

Creator: Samuel Baum
Cu: Tim Roth, Kelli Williams, Brendan Hines, Ria Torres

Lie to me si House M.D. sunt doua seriale care merg pe un tipar care in ultimii an a avut foarte mult succes: personaj principal carismatic si genial, grup de subalterni cu identitate complementara protagonistului, domeniu de activitate interesant si mistere pseudo-stiintifice episodice.

Dr. House versus Dr. Lightman

Cei doi actori britanici joaca rolul personajelor principale in jurul carora graviteaza actiunea. Gregory House, cu o cunostinta aparent nelimitata in medicina, este expertul diagnostician care rezolva cazuri imposibile si in acelasi timp are o personalitate de geniu disfunctional cu intentii ascunse bune. Personalitatea sa este o enigma, ce este dezvaluita publicului, in mod fragmentar in fiecare episod. Lightman nu difera cu mult fiind expert intr-o stiinta experimentala, el recunoaste deceptia cand detectorul de minciuni nu poate. Pe plan emotional, amandoi sufera si au ajuns in acest punct pentru ca au avut o viata dominata de cariera. O alta asemanare relevanta dintre cei doi este personajul fata de care ei isi arata adevarata forma: prietenul cel mai bun (si singurul) al lui House, Wilson, respectiv fiica lui Lightman, Emily. Acestia reprezinta spatiul sigur pentru protagonisti, fata de care exercita chiar si o atitudine protectiva.
Cei doi atrag atentia asupra lor prin atitudinea non-salanta si prin metode moral evazive.

Dr. Cuddy versus Dr. Foster

Fiind cele mai impunatoare prezente feminine din cele doua seriale, acestea sunt singurele care egaleaza autoritatea si importanta narativa a protagonistilor. Amandoua sunt femei puternice, de cariera dar calitatea care le face sa poata influenta pe House respectiv Lightman este faptul ca ele sunt varianta lipsita de elementul geniu si integrata in societate a celor doi. De asemenea, asta transforma relatiile din serial intr-un joc perpetuu de poker. Doua lucruri fac ca relatiile de cuplu sa nu se implineasca: House si Lightman au o retinere pentru ca sunt constienti de propria natura destructiva, iar Cuddy si Foster sunt multumite de statutul de babysitter.

Razboiul minionilor

Ambele seriale au un numar de subordonati pentru protagonisti. Acestia sunt de obicei personaje liniare si progreseaza numai cat le e ingaduit de mentori. Povestile lor sunt secundare si complica narativul destul cat sa dezvolte constructia personajelor principale.

Stiinta diagnostica versus Stiinta deceptiei

Amandoua domeniile de activitate au scopul de ultima optiune. Cand medicinii specialisti nu pot sa gaseasca o solutie, ei apeleaza la faimosul diagnostician care nu da gres niciodata. De asemenea, cand alte metode de interogare ajung la adevar, Dr. Lightman foloseste cunostinte interpretative a comportamentului uman pentru oferi certitudini. Ambele domenii sunt o nisa in categoria generala in care se incadreaza.

De ce versus?

Desi luand principiile pe pare narativul si serialele sunt contruite, cele doua sunt aproape identice, exista diferente majore intre cele doua. Primul si posibil cel mai determinant factor ar fi bugetul. House M.D. este la al saselea sezon si sa bucurat de un succes enorm. Acest lucru determina fondurile disponibile si modul in care produsul finit va aparea.
Complexitatea caracterelor este evidentiata atat de scenariu cat si de capacitatea actorilor de a portretiza psihologia personajelor. In “House MD” interactiunea personajelor este mult mai completa si reala decat in “Lie to Me”, lucru care determina veridicitatea actiunii. Astfel, desi intial, categoriile de mai sus se aplica in ambele, in “House MD” aceste relatii de ramnifica si ofera o experienta completa auditoriului.
Cea mai evidenta diferenta este pe planul vizual, regia, unde “Lie to Me” este calitativ incomparabil cu “House MD”. Cadrele dramatice si false care creeeaza o tensiune superficiala sunt probabil cele mai iritante. Din nou, diferenta de buget isi spune cuvantul, in “House MD”, regizorul are posibilitatea de a folosi instrumente tehnice mai bune, ceea ce confera o estetica superioara fata de “Lie to Me”. In mod ironic, pana si soundtrack-ul pentru “House MD” este mult mai bun.

“Lie to Me” este un serial care promite multe insa e incapabil sa ofere publicului acelasi nivel de experienta cinematica. Aceste probleme au pornit, in mare, de la casa de productie si ajuns sa afecteze pana si personajele episodice. O audienta ridicata si niste scenaristi mai inspirati ar putea salva serialul iar fara ei, “Lie to Me” e improbabil sa treaca de sezonul patru.


How I Met Your Mother (2005-prezent)

Created by: Carter Bays, Craig Thomas

Cu: Allison Hannigan, Sean Patrick Harris, Jason Segel, Colby Smulders, Josh Radner

Plot outline: Dupa ce prietenii sai, Marshall si Lily se logodesc, Ted realizeaza ca e momentul sa isi gaseasca perechea, in ciuda sfaturilor prietenului sau celibatar convins, Barney. Serialul prezinta cautarea lui Ted dar si viata celor patru prieteni, carora li se adauga Robin, prima incercare a lui Ted la marea iubire.

In cazul in care cautati un serial pe tiparul Friends, dar, adaptat secolului XXI, atunci How I Met Your Mother este raspunsul. Acesta este de altfel, si primul lucru care il observi si care te atrage la serialul produs de CBS.

In intelegerea serialului si a actiunii un aspect important este faptul ca toate evenimentele portretizate sunt o rememorare selectiva. Astfel, spre deosebire de alte sitcomuri, nu se povesteste pur si simplu viata unui personaj(care intamplator traieste o viata incredibil de amuzanta) ci Ted alege pentru copiii sai evenimentele relevante care au dus la intalnirea cu mama lor. Chiar daca nu pare a fi o mare diferenta, acest aspect da o logica noua si palpitanta firului actiunii.

Comicul se bazeaza atat pe clasica tehnica a situatiilor comice dar si pe tehnici aparute recent cum ar fi cea a flashbackurilor si a catch phrase-urilor. De altfel, aceste ultimele au devenit foarte populare mai ales prin personajul care este de departe cel mai carismatic din serial dar si din lumea televiziunii americane, de la Cosmo Kramer incoace:Barney Stinson (un personaj care imbina stilul lui Humphrey Bogart, adept al codului vestimentar la patru ace, cu The Chazz ,personajul lui Will Ferrell in Wedding Crashers). Replicile lui au intrat in cultura urbana, precum: „Legend….wait for it….dary!” , „Suit up!” , multitudinea five-urilor si nu in ultimul rand, el este cel care a readus „Awsome!” in vocabular. In planul situatiilor, serialul are farmec prin universul personalizat creat de personaje. Astfel, avem sarbatori cum ar fi Superbowl Sunday, Slapsgiving sau micile elemente care contureaza lumea lor, de exemplu, cautarea celui mai bun burger din New York.

Precum am mai spus Barney este acel personaj, prezent in fiecare sitcom, care se defineste prin opozitia sa fata de celelalte personaje, impunandu-se prin personalitate unica. Fostul hipiot, devenit afacerist de succes si convins ca viata de burlac e singurul mod de a trai, incurca pe oamenii din jurul sau prin urmarirea propriului sau cod moral, „The Bro Code”. Marshall si Lilly intruchipeaza perechea perfecta si reprezinta modelul absolut de cuplu pentru Ted care crede ca la gasit in Robin care se dovedeste a fi versiunea feminina a lui Barney. Marshall este interpretat de Jason Segel, care face parte, alaturi de Seth Rogen, James Franco si Paul Rudd din noua generatie a Frat Pack-ului comediei. Acesta ii da personajului o nota de inocenta si juvenilitate de care te poti sa te atasezi, micile obiceiuri, precum the winter wonderland sau obsesia de a face grafice pentru fiecare detaliu din viata sa, contureaza personalitatea lui Marshall de copil la 25 de ani. Ted, interpretat de Josh Radnor, desi protagonistul serialului, nu se ridica la nivelul celorlalte personaje (probabil datorita talentului celorlalti actori) si, e probabil, ironic, unul din minusurile serialului.

O mentiune speciala primesc starurile care fac aparitii pe parcursul serialului, precum Britney Spears, ca asistenta innebunita dupa Ted, rol care i-a revitalizat cariera, Sarah Chalke ca Stella sau Enrique Iglesias ca si ,,Cadillacul” relatiilor rebound.

Mai notam faptul ca HIMYM se ancoreaza in entertainmentul secolului XXI prin diferite trucuri de piata cum ar fi blogul lui Barney (accesibil pe site-ul CBS, unde personajul teoretizeaza reguri precum The Lemon Law, piramida urlatului sau formularul de recrutare a unui nou wing man), pagina de myspace a lui Robin Sparkles, alter ego-ul de cantareata pop al lui Robin sau editarea sub forma fizica a Bro Code-ului.

How I Met Your Mother e un serial placut si usor de vizionat, care insa nu este primitiv sau vulgar in glume, cu situatii unice si foarte amuzante si cu particularitati care in mod cert isi lasa amprenta pe showbiz-ul american.


Doi Barbati si Jumatate (2003-prezent)

Creat de Lee Aronsohn

Cu: Charlie Sheen, Jon Cryer, Angus T. Jones

Plot outline: Dupa ce Alan e dat afara de catre sotia si trece prin divort, pierzand casa si marea parte a banilor catre Judith, cauta adapost la casa din Malibu a fratelui sau mizantrop si afemeiat, Charlie, carora li se alatura in fiecare weekend Jake, fiul lui Alan.

Doi barbati si jumatate e un sit-com tipic, care insa e mai bine realizat decat sit-comurile normale, cu durata de viata de 2-3 sezoane. Acest lucru se datoreaza in primul rand actorilor, care pe de o parte creaza personaje tipologizate, afemeiatul si ratatul incapabil de relatii cu sexul opus, ambii cicatrizati de mama lor, dar pe de alta parte, dau culoare serialului prin relatiile formate intre ei si restul personajelor: Berta, menajera autoritara, Jake, fiul ,,tont” si Rose, admiratoarea obsedata a lui Charlie, care intamplator e si vecina lor. Charlie Sheen se interpreteaza pe sine, un hedonist convins, creand unul din cele mai puternice roluri ale carierei, intr-un moment in care cariera cinematografica s-a plafonat.

Actiunea serialului se invarte in jurul aventurilor de o noapte ale lui Charlie si incercarile lui Alan de a se reface dupa divort. Ceea ce te va face sa razi in acest serial sunt glumele pe care le impart intre ei cei doi frati, dar si la adresa mamei lor, care intr-un episod apare imbracata in negru cu o furca gasita in fata resedintei lui Charlie, portretizare perfecta a caracterului sau. Ambii sunt marcati de cresterea oferita de mama lor, un fel de vaduva neagra, bogata, trecuta prin multe casnicii si adepta a operatilor practice, care pe parcursul copilariei i-a neglijat, datorita ,,altor interese”. Cei doi au evoluat in doua directii distincte: Charlie devine compozitor de muzica pentru reclame, ceea ce il imbogateste, si daca adaugam unei case in Malibu si unui Mercedes sarm, iese un etern burlac. Alan este complet de lipsit de incredere, manipulat de catre toti din jurul sau, in special de sotia sa, Judith, care il sterge de banii pe care ii realizeaza din cabinetul sau de chiropractician. A doua casnicie este si mai putin reusita, sotia sa, Kandi, fiind o fosta cucerire a lui Charlie, care il face si pe Jake sa para intelectual, si care il paraseste cand primeste un rol ca detectiv ,,fornesic”. Ceea ce ii uneste pe cei doi frati, si motivul pentru care Charlie l-a invitat pe Alan sa stea in casa sa este Jake, copilul simpatic dar putin prostut, ,, jumatatea de barbat” care creste intre doua modele de adulti complet inadecvate.

Motivul pentru care merita sa te uiti la acest serial este ca e un sit-com usurel, care te va face sa razi prin dialog si prin interpretarea buna a actorilor, iar glumele sunt feel-good, chiar daca uneori sunt previzibile.


Gossip Girl (2007-prezent)

Creat: Josh Schwartz

Cu: Leighton Meester, Blake Lively, Chase Crawford, Penn Blagley, Ed Westwick

Uitati de Gilmore Girls, uitati de the O.C., One Tree Hill, Saved by the Bell si oricare serial cu adolescenti care vor sa dea la facultate si in general, au o viata mia complexa decat Anna Karenina la 17 ani, here comes Gossip Girl. Josh Schwartz creaza sublimul in materie de adolescenti cu probleme si combina, in 42 de episoade intriga, drama, tragic, comic, haine de designer, actori care, chiar fara exceptie, arata mult prea bine ca sa existe intr-o singura scoala, fie ea privata, si cam tot ce inseamna patura de sus din New York, si le combina mai siropos decat cele 10 carti. Evident ca succesul a fost prezent inca dinaintea inceperii seriei, insa trebuie sa ne intrebam de ce. Iata cateva motive.

1. Cine nu vrea sa vada cum se traieste in Upper East Side, Manhattan.

Serialul este o radiografie, probabil irealista, a vietii celor privilegiati din New York. Spunem probabil, fiindca in ciuda tuturor filmelor, articolelor , cartilor si Paris Hilton, societatea extrem de conservatoare si de retinuta a metropolei nu isi expune obiceiurile, decat cele care servesc luminii reflectoarelor la vreo gala. De aceea, serialul, fabulatie sau nu, a fost primit cu atat interes de catre tinerii americani si nu numai, dornici sa copieze fiecare aspect al acestei lumi.

2. Actorii

Cast-ul serialului urmeaza fraza care deschide seria cartilor, si anume ,,suntem toti frumosi, din familiile cele mai bune si ne pregatim pentru cele mai bune universitati”. Blake Lively & co nu se dezmint, si astfel universul serialului devine unul foarte placut din punct de vedere estetic, si nu numai in ceea ce priveste vestimentatia (Marc by Marc Jacobs este imbracaminte de casa), mergand pe principiul ca ce-i frumos si lui Dumnezeu ii place. Asta ca sa arate plebei ca nu numai ca sunt snobi si extrem de bogati, dar si arata foarte bine, creand icons extrem de usor de adoptat de catre publicul tinta. Vreti un exemplu? Cand little Jenny Humpfrey se plimba prin fata scolilor private din New York, cautand un prieten care sa corespunda tiparului bogat, frumos, amabil, din familie una, dureaza cam o pauza de scoala sa gaseasca un candidat perfect, care intamplator isi plimba cainii.

3.Drama

„Gossip Girl” este, ca si categorie, un teen-drama. Aceasta eticheta este improprie tinand cont de faptul ca plot-ul fiecarui episod are in medie trei rasturnari de situatie, momente dramatice si mult prea multe money-shots(in limbajul sopa opera aceasta este scena cand camera se apropie de fata tremuranda a actorului si acesta divulga secretul mult asteptat). Ilustrativ este faptul ca e mai usor sa povestesti cele 2 sezoane decat nu singur episod. Concluzia ar fi faptul ca serialul este ultra-dramatizat si te face sa intrebi daca viata unei singure persoane poate fi atat de palpitanta in decurs de 2 zile.

4. Moralitatea personajelor

Un factor important al chimiei create intre serial si audienta sunt valorile personajelor. Daca lumea vrea sa vada copiii bogati ai Manhattan-ului atunci cu certitudine vor iubi faptul ca ei nu par a avea nici o notiune de etica(in ciuda educatiei lor de prima clasa). Intr-o lume in care banii nu sunt o problema informatia este cea mai puternica. De aici, ideea coeziva a serialului,www.gossipgirl.com si tot ce deriva si construieste plotul: santaj, crima, delapidare, triunghiuri amoroase, aventuri sau lupte de putere. Chiar daca pentru unii asta este ceea ce atrage la serial, excesul e ceea ce il trage in jos.

5. Entertainment

Cum scoala este oricum o garantie, viata extra-scolara este in ton cu tot ceea ce am descris mai sus, adica evident fabuloasa. Aceasta include petreceri aproape saptamanale, baluri mascate, The White Party, vacante de ski in Aspen, vacante de vara in Toscana, Franta si, cum altfel, Hamptons , plecari spontane in Spania, reuniunea familiei Rockefeller si lista poate continua. Din nou, ilustrativa este petrecerea ,,in pijama” pe care Blair o da anual, la care este invitata si Jenny, care soseste cu papuci de casa cu iepurasi si plapuma cu Sponge Bob, doar ca sa descopere ca Slumber party in viziunea lui Blair inseamna catering, haine de designer si un joc mai ,,emancipat” de adevar sau provocare.

In final, tot ajungi sa te uiti la „Gossip Girl”, oricat de ireal sau improbabil pare pentru ca pe masura ce povestea evolueaza si se complica stai si te gandesti daca chiar se poate mai rau de atat. Daca il punem in aceeasi categorie cu „Tanar si nelistit” serialul e mult mai inteligent creat insa ii lipseste o calitate individuala a unui show T.V. cu adevarat bun


Tanar si Nelinistit (1973-vesnicie)

Primul gand care iti vine in minte cand spui „Tanar si nelisnitit” este un numar irational de mare de episoade, o dupa-masa ratata(dar prielnica in relatia mama-fiu/fiica) si multa drama. Al doilea gand este acela ca acea dupa-masa este suficienta pentru a intelege plot-ul pe un an intreg. De aici, folosind un minim de gandire critica incepi sa cauti motivele pentru care lumea se uita la el de 30 de ani incoace.

1. E la ora 4.

Majoritatea persoanelor sunt iesite de la lucru(zilnic sau permanent) si in asteptarea stirilor de la ora 5 cauta un program usor de digerat.

2. Istoria dovedeste faptul ca nu se va termina prea curand

Serialul are o consecventa impresionanta care multumeste publicul-tinta. Cat despre un sfarsit, acesta a iesit de foarta multa vreme din discutie. Totul s-a intamplat, cine putea sa moara a murit, copii cresc si dau nastere la unor noi drame. Astfel, un final absolut care sa dea, intradevar, impresia ca totul s-a terminat este ilogic(nu ca asta ar conta) ci inutil.

3. Serialul prezinta presupusa viata personala a 2 familii care reprezinta doua companii de cosmetice(ca sa vzi , rivale)

Viata paturii de sus a orasului Genoa City este foarte interesanta pentru publicul-tinta care, hai sa recunoastem, nu e chiar high-class. Problema, din pacate, nu este neaparat asta ci modul in care personajele reprezinta arhetipuri absolute ale afaceristilor, creand un spatiu previzibil si superficial in care se desfasoara actiunea.

4. Efectul fructului oprit

Pentru cineva oricum intr-o rutina continua „Tanar si nelinistit” e doza zilnica de univers captivant. Dramele nu se opresc niciodata, viata lor nu are tim sa fie plictisitoare. Acest lucru in sine este un defect al serialului. Un calcul superficial ar duce la concluzia ca toate personajele au fost, la un moment dat, impreuna, fiecare personaj a avut cel putin trei crize existentiale si, mai mult, scenaristii au inceput sa largeasca publicul tinta catre adolescenti, transfromand serialul intr-un „Gossip Girl” fara hainele de designer.

5. Factorul „old-school television”

Stilul serialului este inconfundabil. Pelicula stil anii 80, decorurile, conversatiile, viziunea despre lume a persoanjelor, toate creeaza atmosfera rofund demodata, perfecta nostalgicilor din auditoriul moajoritar 40+. Un exemplu ar fi stilul in care o discutie este filmata merge pe doua formule clasice: discutia intensa face-to-face sau cea misterioasa/contradictorie in care un personaj e in prim-plan uitandu-se adanc spre camera si un al doilea care sta in profil(de obicei cu mainile incrucisate). Nu te tradeaza niciodata!

6. Se bazeaza pe arhetipul personajului controversat

Liderul incontestabil al acestei tipologii dar si a lumii create este Victor Newman(tunet in fundal). Barbatul alfa, afaceristul complet, don-juan-ul absolut, tatal tuturor (la propriu), el este cel mai reprezentativ personaj al serialului fiind foarte controversat, superficial creat si, probabil, pe gustul audientei feminine(Chuck Bass batran si mai putin Upper East Side). Este implicat in toate scandalurile, abuzeaza de puterea sa insa reuseste sa isi pastreze acea atitudine ferma care l-a consacrat.

7. Viziunea despre lume a personajelor

Fie ca esti un parinte libertin sau unul restrictiv parintii personajelor din”Tanar si nelinistit” ofera acel model de control total aspupra copiilor. de notat faptul ca si portretizarea personajelor mai tinere pare a fi creata de o mama din anii 70. mentalitatile invechite despre „cum ar trebui s se comporte copilul meu ” se pliaza pe mentalitatea publicului. din punctul de vedere al relatiilor problemele sunt, din nou, stereotipice: fie nu este destula comunica

8. Daca mai aveti nevoie de un motiv, petreceti o dupa-masa minunata in compania acestui serial pentru a va convinge.


Zombieland

Regizor: Ruben Fleischer
Cu: Jesse Eisenberg, Emma Stone, Woody Harrelson, Abigail Breslin, Bill Murray

Plot: In lumea post-apocaliptica, dominata de zombie, patru supravietuitori pornesc intr-o calatorie spre o locatie sigura unde sa inceapa o viata normala. Povestea este narata de Columbus (Jesse Eisberg), tanar student, ca un jurnal personal al acestuia. Pe parcurs, el ajunge sa descopere in ceilalti trei familia care ii lipsea.

Filmul este creat pe doua axe principale: parodie si teen comedy. Ca idee de baza, “Zombieland” porneste de la o premisa care a mai fost folosita la Hollywood („28 Weeks/Months Later”, „Shawn of the Dead”): creaturile zombie au pus stapanire pe toata America si un numar restrans de supravietuitori calatoresc pentru a nu deveni unul dintre ei.

Titlul este unul sugestiv si suprinde esenta si sarmul filmului. Antiteza intre un parc de distractii si o lume post-apocaliptica creeaza o atmosfera joviala si detasata fata de morbidul starii de fapt. “Kill of the Week” este un joc facut de personaje in care nominalizeaza cele mai inventive metode de a ucide un zombie. De asemenea, filmul este o parodie subtila fata de clasicele genului. Naratorul explica aceste reguli de supravietuire, constient de greselile altor personaje din filme similare. In acelasi timp, acelasi set de reguli ajunge sa includa si cateva lectii moralizatoare, tipice unui teen-comedy. Regulile devin o constructie primara a filumui, fiind punctul comun a constructiei personajului, a narativului si a spectacolului cinematic. Astfel, “Zombieland” ajunge o film care pare sa ia toate elementele bune din cele doua categorii.

Pe parcursul filmului, ghidul pe care il urmeaza Columbus este fundamental in constructia personajului. Adolescentul “ratat”, fara abilitati fizice sau viata sociala, a fost nevoit sa isi creeze acest set de reguli ca o compensatie pentru inaptitudinile sale. Fiind singur majoritatea vietii, alienat de familie si obsedat de jocuri, el este profilat ca erou improbabil. Urmatorul personaj prezentat vine ca opusul absolut a lui Columbus. Woody Harrelson(Tallahasse) este in „Zombieland” elementul mascului alfa. Sudist, inarmat si cu o pasiune juvenila pentru ciocolata, actorul din “Natural Born Killers” reuseste sa transpuna acea personalitatea de personaj emblematic intr-o comedie superficiala(in final el ajunge sa adere la regulile comportamentale ale teen-comedy-ului).

Urmeaza inevitabilele personaje feminine. Emma Stone(Wichita) si Abigail Breslin(Little Rock) sunt supravietuitoare pe masura celor doi si formeaza perechi scurt timp dupa intalnire si prezentarea istoriei celor doua. Wichita si Columbus intaresc conceptul de iubire adolescentina, iar Tallahasse si Little Rock dezvolta o relatie tata-fica, ceea ce confera dinamica relatiilor dintre personaje. Aici trebuie mentionat faptul ca Abgail Breslin dovedeste cu acest film ca poate fi mai mult decat o “Little Miss Sunshine”. O alta caracteristica a personajelor este anonimatul prin folosirea poreclelor, fapt care subliniaza detasarea de personalitate (pseudonimul fiecaruia este numele destinatiei finale dorite) si relationarii umane traditionale.

Din punctul de vedere al regiei, regulile primesc functia de punctare a naratiunii, fiind ilustrate ca niste titluri de capitol. Folosind un stil de montaj asemanator transmisiunilor sportive si CGI dozat unde si cat trebuie, regizorul pastreaza un ritm alert si incitant pentru spectatori. Zombie-urile sunt pur si simplu un grup de creatori menite sa moara(pe tipul orcilor din „Lord of the Rings”) si devin parte din jocul personajelor de a ucide(pe tipul Legolas si Gimli). Filmul are si o supriza; cameo-ul lui Bill Murray(deja obisnuit dupa “Coffe and Ciggarettes”) intr-o scena desi scurta care insa merita precizata prin faptul ca e pur si simplu geniala.

“Zombieland” isi propune un standard nu foarte inalt, combina un buget mare de Hollywood-ul cu elemente indie si obtine un film care eu l-am vazut de 5 ori.


Sex and the City 2

Regizor: Michael Patrick King
Cu: Sarah Jessica Parker, Kim Catrall, Cynthia Nixon, Kristin Davis

Plot: Dupa doi ani de la actiunea primului film, Carrie este casatorita cu Mr Big si trece prin primii doi ani de casnicie si acomodare; Charlotte are cele doua fete care si le-a dorit intotdeauna, dar descopera ca a le creste e mai greu decat a visat; Miranda are probleme de a se impune profesional la firma sa de avocatura iar Samantha a ajuns la momentul crucial de care se temea, menopauza. Solutia: o nunta gay cu lebede si Liza Minelli, urmata de o vacanta extravaganta in Abu Dhabi.

Daca serialul Sex and the City, chiar daca nu sclipitor, a reprezentat un nou val de feminism, adaptat noului mileniu si orasului New York, filmul nu mai reprezinta nimic. Cele sase sezoane au fost un model de inspiratie pentru femeia de 30 ani, care cauta cariera, dragoste si familie intr-un context cat se poate de modern si avangardist, iar acest lucru s-a realizat nu atat prin actiune, cat prin cele patru personaje principale, in special Carrie, naratoarea care intotdeauna avea un punct de vedere nou asupra evenimentelor prin care treceau cele patru prietene. Primul film a incercat si a reusit, intr-o oarecare masura, sa mentina ideea serialului, chiar daca a facut acest lucru printr-o lentila hoollywoodiana. Al doilea este doar un instrument de marketing pentru o suma de produse, inclusiv emiratul Abu Dhabi (ironic, filmat in Maroc), bazandu-se pe doua idei: prima, ca puterea de cumparare se afla in mainile femeilor, un trend dovedit de SATC si Twillight, si al doilea, ca in criza, cauti evadarea din stresul recesiunii in film, mai ieftin decat o pereche de Louboutins. Al treilea element a lipsit, oamenii inca nu si-au pierdut neuronii, doar monetarul, iar criza nu e si una existentiala. Scenariul este gol de orice idee sau scop, comentariile lui Carrie sunt monotone (exemplu: mai tarziu in acea seara, eu si Big am ajuns acasa), iar o dovada in plus a acestui fapt este ponderea exagerata a exclamatiilor, dat fiind ca altceva nu era de comentat decat hainele, hotelul, nunta etc.

Personajele nu au evoluat dupa cum se astepta publicul tinta, care s-a dezvoltat odata cu serialul si se astepta sa regaseasca factorii care le modeleaza acum viata. Dimpotriva, au regresat si daca putem sa spunem ca Miranda, Carrie si Charlotte s-au plafonat in viata de femei casatorite, Samantha e ilustrativa pentru idea ca nu exista nici o idee (inafara de sex). In serial, Samantha era un nou specimen de feminista, una care nu incerca sa se dovedeasca in fata barbatilor, ci care dorea si reusea sa aiba toate beneficiile sexului masculin. Acum, e o feminista esuata, care nu intelege ca a fi barbat nu inseamna a nu te atasa emotional la fiecare partida de sex si nu inseamna nici a pierde orice adancime psihologica. Drept dovada, Samantha din serial, o profesionista a PR-ului, nu ar fi facut sex pe plaja in Abu Dhabi, fiind constienta de cultura din Emirate si de natura vizitei ei, de finaliza o afacere foarte importanta.

O alta identitate esuata este cea a Mirandei, femeia carierista care toata viata ei a investit in profesia ei pentru a ajunge partener la o firma de avocatura pe Wall Street si care a renuntat la tot pe motivul ca nu ii era auzita vocea de catre noul asociat. Contrar atitudinii ei creata in serial fata de acest tip de situatii, a ales calea primitiva de a-si da demisia si de a lucra la alta firma unde e acceptata (un algoritm care poate fi imaginat doar de o fetita de 10 ani).

Daca tot am mentionat scenarista de 10 ani, tot numai aceasta putea sa utilizeze o metoda scenaristica atat de “neasteptata” (de tip deus et machina) in care Carrie se intalneste in piata din Abu Dhabi (aka planul cosmic al iubirii) pe Aidan, marea iubire pierduta. Desigur ca intalnirea reuseste sa o faca sa realizeze ca a petrecut 10 ani incercand sa isi cucereasca alesul inimii, iar cand acesta ii ofera spatiul reconfortant al casniciei, ea devine plictisita si panicata de monotonia ce o asteapta. Aparent, noul rol de nevasta nu a secatuit-o doar de stilul de viata alert, ci si de vocea literara care i-a adus succesul initial. Carrie nu mai reprezinta jurnalista analitica ce gaseste o lectie de viata in orice eveniment, ci se rezuma la a fi un narator pasiv si neinteresant.

In fond, toata ideea, sau mai bine spus, non ideea filmului se rezuma la nunta dintre Stanford, prietenul gay al lui Carrie si Anthony, prietenul gay al lui Charlotte, un festin gay in care Liza Minelli canta „Single Ladies” pana ti se face pielea de gaina, la propriu.

In concluzie, oricat ti-ar placea serialul, cele doua ore jumatate de nimic nu merita vizionate, o alternativa mai buna e reluarea unui sezon din serial, fiindca in fond, singura lectie care ti-o poate da filmul este ca nu destinatia e importanta, ci traseul catre destinatie.


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.